Montesquieu
Autor: Paula Pasciuc
Filosof, moralist, istoric şi teoretician politic francez, Montesquieu a avut o influenţă pe cât de considerabilă pe atât de paradoxală asupra Adunărilor Consituante ale Revoluţiei Franceze. Meditaţiile asupra spiritului legilor l-au condus spre o nouă clasificare a regimurilot politice; el a ajuns la concluzia că guvernarea moderată, în cadrul căreia este asigurată separarea puterilor în stat, se dovedeşte singura soluţie instituţională a libertăţii politice.
Montesquieu s-a străduit să scoată în evidenţă spiritul legilor, adică trăsătura cea mai pregnantă a raportului dintre diferitele variabile, concrete şi relative, care fac şi desfac legile naturii.
Legile întreţin raporturi cu natura şi cu principiile fiecărei guvernări: teoria legii cere o nouă clasificare a regimurilor politice. Diferitele guvernări se deosebesc pornind de la natura lor, adică pornind de la acea structură particulară ce defineşte modul de deţinere şi de exercitare a puterii, dar şi pornind de la principiu, adică de la acel ansamblu de pasiuni specifice ce fac trimitere la moravuri şi la comunicarea umană.
Conceptul de libertate este definit ca fiind un termen foarte complex în întelesurile sale. Unii l-au perceput ca pe înlesnirea de-al debarca pe cel acela căruia îi conferiseră o putere tiranică. Alţii ca pe dreptul de-al alege pe acela căruia trebuie să i se supună sau a fost considerat dreptul de a purta arme şi de a exercita violenţa. A mai fost socotit un privilegiu de a nu fi ocârmuiţi decât de un compatriot sau de propriile lor legi.
Un anumit popor a confundat multă vreme libertatea cu obiceiul purtării bărbilor lungi. Alţii au legat această formă de guvernământ şi le-au exclus de la asociere pe toate celelalte. Aceia care se bucuraseră de guvernământul monarhic i-au găsit locul în monarhie. În sfârşit, fiecare a denumit libertate ocârmuirea care se potrivea cu obiceiurile ori cu înclinaţiile sale; şi cum într-o republică nu avem întotdeauna în faţa ochilor, în mod foarte evident, instrumentele relelor de care ne plângem, iar până şi legile par acolo să vorbească mai mult, în timp ce executanţii lor par să vorbească mai puţin, afirmăm în general că libertatea se găseşte în republici şi nu în monarhii.
Cu toate că este adevărat că în democraţii poporul pare să facă ce vrea, libertatea politică nu înseamnă nicidecum să faci ce vrei. Într-un stat, adică într-o societate unde există legi, libertatea nu poate însemna decât posibilitatea să faci ceea ce trebuie să vrei şi nu a fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei.
Libertatea înseamnă să faci tot ceea ce este permis prin legi, iar dacă un cetăţean ar putea face ceea ce ele interzic, n-ar mai avea libertate, întrucât şi ceilalţi ar putea să facă acelaşi lucru.
Democraţia şi aristocraţia nu sunt regimuri libere prin natura lor. Libertatea politică nu se regăseşte decât în guvernămintele moderate. Însă ea nu există întotdeauna în statele moderate: unde se manifestă doar atunci când nu se face abuz de putere, dar veşnic se repetă situaţia că orice om care posedă o putere este înclinat să abuzeze de ea, va înainta astfel până va da peste limite.
Pentru a se împiedica abuzul de putere, rânduiala trebuie să prevadă ca puterea să oprească puterea. O constituţie poate fi astfel încât nimeni să nu fie constrâns de a face lucruri la care legea nu-l obligă şi de a nu le face pe acelea îngăduite de lege.
În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea legislativă.
Puterea legislativă îndatorează princepe sau magistratul să întocmească legi pentru o vreme sau pentru totdeauna şi le îndreaptă ori abrogă pe cele existente. Prin ce-a de-a doua, princepele face pacea sau previne războiul. A treia putere mai este numită şi puterea de judecată prin care cetăţeanul este pedepsit în cazul nerespectării legii.
La un cetăţean, libertatea politică este această linişte a spiritul care izvorăşte din gândul fiecăruia că se află în siguranţă, iar pentru a avea o asemenea libertate trebuie ca guvernământul să fie astfel încât cetăţeanul să nu aibe motiv să se teme de un alt cetăţean.
Atunci când puterea legislativă şi cea executivă sunt reunite în aceaşi persoană sau în acelaşi corp de magistratură, nu există deloc libertate, deoarece apare temerea că acelaşi monarh sau acelaşi senat vor da legi tiranice pentru a le executa într-o manieră tiranică.
Deasemenea nu există libertate dacă puterea judecătorească nu e separată de cea legislativă şi de cea executivă. Dacă ar fi unită cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară , căci judecătorul ar fi si leguitor.
În majoritatea regatelor din Europa, guvernământul este moderat deoarece princepele, care posedă primele două puteri, le lasă supuşilor săi exercitarea ultimei. La turci, unde aceste trei puteri sunt unite în mâinile sultanului, domneşte un despotism înspăimântător.
Într-un stat liber unde se consideră că orice individ ar putea să se conducă singur. Cu alte cuvinte, poporul, în calitate de corp social, ar însemna să deţină puterea legislativă. Dar cum acest lucru este imposibil în statele mari şi se loveşte de mai multe neajunsuri în cele mici, e necesar ca poporul să întreprindă prin reprezentanţi săi tot ce nu poate întreprinde singur.
Marele avatanj al reprezentanţilor este acela că sunt capabili să discute despre treburile publice. Poporul nu este deloc potrivit pentru asta, ceea ce constituie unul din marile neajunsuri ale democraţiei.
Totodată nu este necesar ca reprezentanţii, care au primit de la cei pe care i-au ales o linie generală, să primească pentru fiecare chestiune câte o indicaţie, după cum se practică în dietele germane. Este adevărat că în acest fel cuvântul deputaţilor ar constitui în mai mare măsură expresia vocilor naţiunii, însă dezbaterile s-ar prelungi la nesfârşit, fiecare deputat ar deveni stăpân peste toţi ceilalţi şi, în situaţiile cele mai urgente, întreaga forţă a naţiunii ar putea fi zăgăduită de un capriciu.
Majoritatea republicilor antice sufereau de un mare neajuns: poporul avea dreptul de a lua hotărâri care impuneau o anumită punere în aplicare, lucru de care este cu totul incapabil. El nu trebuie să participe la guvernământ decât pentru a-şi alege reprezentanţii, ceea ce-i stă la îndemână.
Aceasta pentru că, dacă sunt puţini cei care cunosc cu precizie capacitatea oamenilor, fiecare este totuşi în stare să ştie în general dacă acela pe care-l alege este mai luminat decât restul.
Corpul reprezentant nu trebuie să fie ales nici pentru a lua o hotărâre activă, lucru pe care l-ar face bine, ci pentru a întocmi legi ori a verifica dacă s-au pus corect în aplicare cele existente.
Într-un stat există întotdeauna oameni care se disting prin origine, bogăţii sau onoruri; dacă ar fi amestecaţi cu poporul şi n-ar avea decât un vot, asemenea celorlalţi, libertatea comună ar însemna pentru ei o sclavie şi n-ar avea nici un interes să o apere deoarece majoritatea hotărârilor ar fi împotriva lor. Rolul pe care-l joacă în procesul legislativ trebuie, aşadar, să fie proporţional cu celelate avantaje pe care le deţin în stat: acest lucru se va întampla dacă vor forma un corp care să aibe dreptul de a opri demersurile poporului, aşa cum poporul are dreptul să oprească demersurile lor.
Astfel, puterea legislativă va fi încredinţată deopotrivă corpului nobiliar şi celui care va fi ales pentru a reprezenta poporul, fiecare având propriile adunări, dezbateri, opinii şi interese distincte.
Corpul nobiliar trebuie să fie ereditar. El este astfel în primul rând prin natura sa şi, de altminteri, trebuie să posede un interes pentru menţinerea prerogativelor sale, odioase ca atare, şi care, într-un stat liber, trebuie să se afle întotdeauna în primejdie.
Cum însă o putere ereditară ar putea fi înclinată să-şi urmărească interesele particulare şi să le excludă pe cele ale poporului, trebuie ca în chestiunile în care există interes suprem de a o corupe, cum sunt legile privitoare la colectarea impozitelor, ea să nu participe la întocmirea hotărârilor decât prin capacitatea sa de a se împotrivi, şi nu prin aceea de a le statua.
Puterea executivă trebuie să se afle în mâinile unui monarh, deoarece această parte a guvernământului, care are aproape întodeauna nevoie de o acţiune rapidă, este administrată mai bine de unul decât de mai mulţi, pe când aspectele ce ţin de puterea legislativă sunt adesea rânduite mai bine de mai mulţi decât de unul singur.
Dacă nu ar exista un monarh şi puterea executivă ar fi încredinţată unui număr de persoane alese din corpul legislativ, nu ar mai exista libertate întrucât cele două puteri ar fi unite, aceleaşi persoane luând uneori parte la exercitarea ambelor.
Corpul legislativ nu trebuie în nici un caz să se întrunească din propria iniţiativă, căci nu se consideră că are voinţă decât atunci când este întrunit şi dacă nu s-ar întruni în unanimitate, nu s-ar putea deosebi care parte constituie cu adevărat corpul legislativ. Dacă ar avea dreptul de a-şi suspenda singur activitatea, s-ar întâmpla să n-o facă niciodată, lucru primejdios în cazul în care ar dori să atace puterea executivă. De altfel, există unele momente mai convenabile decât altele pentru reunirea corpului legislativ: trebuie aşadar ca puterea executivă să fie cea care stabileşte data şi durata întrunirii, în funcţie de împrejurările de care are cunoştinţă.
Dacă puterea executivă nu are dreptul de a opri demersurile coprului legislativ, acesta va fi despotic deoarece imediat ce va putea să-şi confere orice putere după bunul plac le va neutraliza celelalte puteri.
Pe de altă parte, dacă un într-un stat liber puterea legislativă nu trebuie să aibe dreptul de a-i pune piedici cele executive, ea are dreptul şi trebuie să aibe capacitatea de a verifica în ce mod au fost aplicate legile întocmite de ea.
Oricum ar fi această verificare, corpul legislativ nu trebuie să aibe nicidecum puterea de a judeca persoana şi, prin urmare, purtarea celui care aplică legile. Persoana lui trebuie să fie inviolabilă deoarece, fiind necesar pentru un stat ca nu cumva corpul legislativ să devină tiranic, din momentul în care el ar fi pus sub acuzare ori judecat n-ar mai exista libertate.
În aceste cazuri, statul n-ar fi câtuşi de puţin o monarhie, ci o republică lipsită de libertate. Cum însă acela care aplică legile nu poate acţiona prost decât dacă are consilieri răi care urăsc legile ca miniştri, deşi le apreciază ca oameni, aceştia pot fi urmăriţi şi pedepsiţi.
Aceste trei puteri ar trebui să aibă ca rezultantă o forţă nulă sau lipsa de acţiune. Dar, cum prin mişcarea necesară a lucrurilor ele sunt obligate să acţioneze, o vor face de comun acord.
Puterea executivă nefăcând parte din cea legislativă decât prin capacitatea sa de împotrivire, n-ar avea de ce să se implice în dezbaterea treburilor publice. Nu este necesar nici măcar să facă propuneri deoarece putând întotdeauna să dezaprobe hotărârile, ea va respinge adoptarea propunerilor pe care nu le doreşte.
În câteva republici antice, unde poporul întrunit avea prerogativa de a dezbate treburile publice, era firesc ca puterea executivă să formuleze propuneri şi să participe împreună cu el la deliberări, astfel hotărârile ar fi fost marcate de o confuzie totală.
Dacă puterea executivă ar statua asupra impozitelor fără să aibe consinţământul poporului, nu ar mai exista libertate deoarece ea ar căpăta un caracter legislativ în aspectul cel mai important al legiferării.
Dacă puterea legislativă ar statua, nu de la un an la altul, ci pentru totdeauna, cu privire la veniturile publice, ea ar risca să-şi piardă libertatea, asta deoarece puterea executivă n-ar mai depinde de ea, iar atunci când deţine un asemenea drept pentru totdeauna nu prea mai contează dacă îl are de la sine sau de la altcineva. La fel stau lucrurile dacă statuează nu de la un an la altul, ci pentru totdeauna, asupra forţelor terestre şi maritime pe care trebuie să le încredinţeze puterii executive.
În genral monarhiile pe care le cunoaştem nu au, precum cea din Anglia, despre care am vorbit, libertatea ca scop nemijlocit. Ele nu aspiră decât la gloria cetăţenilor, a statului ori a principelui. Dar din această glorie rezultă un spirit de libertate care, în aceste state, poate face lucruri la fel de măreţe şi poate contribui în aceeaşi măsură la fericire ca libertate însăşi.
Acolo cele trei puteri nu sunt de fel împărţite şi reunite după modelul orânduirii. Fiecare stat are o împărţire anume, în funcţie de care se apropie mai mult sau mai puţin de libertatea politică, iar dacă nu s-ar apropia, monarhia ar degenera în despotism.
Roma, cărei pasiune era să comande, a cărei ambiţie era ca totul să i se supună, care uzurpase întotdeauna, care uzurpă încă, avea permanent treburi de mare amploare; duşmanii unelteau împotriva ei sau ea împotriva lor.
Întrucât Roma era obligată să manifeste pe de o parte un curaj eroic şi pe de altă parte o înţelepciune desăvârşită, starea de lucruri impunea ca Senatul să se ocupe de conducerea puterii legislative deoarece ţinea enorm la propria-i libertate, nu-i constesta dreptul asupra ramurilor puterii executive, deoarece ţinea enorm la propria-i glorie.
Rolul pe care Senatul îl juca în cadrul puterii executive era neînsemnat. Acesta dispunea de veniturile publice şi delega perceperea impozitelor, dar era şi princinilor aliaţilor şi avea drept hotărâtor cu privire la pace sau război.
Puterea judecătoarească la romani a fost încredinţată poporului, Senatului, magistraţilor şi anumitor judecători.
Legile care au fost numite sacre le-au dat plebeilor tribuni, aceştia construind un corp care, la început, a trimis pretenţii colosale. Nu se ştie care a fost mai mare, obrăznicia plebeilor de a cere sau nu, în Senat, îngăduinţa şi uşurinţa cu care a acceptat. Legea Valeria permisese apelul la popor, adică la poporul alcătuit din senatori, patricieni şi plebei. În scurtă vreme s-a pus problema dacă plebeii puteau judeca un patrician, constituind şi subiectul unei dispute iscate în urma procesului lui Coriolan şi sfârşeste odată cu acesta.
Legea celor Douăsprezece Table a adus o schimbare. Potrivit ei, nu se putea hotărî asupra vieţii unui cetăţean decât în marile adunări ale poporului. Astfel, corpul plebeilor sau, ceea ce este acelaşi lucru, comiţiile tribute, n-au mai judecat decât infracţiunile ce aveau drept pedeapsă doar o amendă pecuniară. Era necesară o lege pentru stabilirea unei pedepse capitale şi pentru condamnarea la o pedeapsă pecuniară era suficient un plebiscit.
Această prevedere a Legii celor Douăsprezece Table a fost deosebit de înţeleaptă. Ea a adus la o admirabilă armonie între corpul plebeilor şi Senat, căci, întrucât competenţa lor respectivă depindea de asprimea pedepsei şi de natura infracţiunii, era nevoie ca ele să acţioneze împreună.
Legea Valeria a eliminat tot ce mai rămânea la Roma din guvernământul care avea legătură cu acela al regilor greci din epoca eroică. Astfel, consulii nu mai aveau nici o putere în privinţa pedepsirii infracţiunilor.
Prin urmare, în abordarea detaliată a lui Montesquieu, puteam observa fiecare lege care statuează libertatea în raportul acesteia cu orânduirea. Acesta deosebeşte legile fundamentale ale libertăţii politice în raport cu forma de guvernământ, dar şi cu cetăţeanul. Prin exemplul Angliei cu privire la organizarea sa politică putem analiza cele trei feluri de puteri, esenţiale pentru Montesquieu şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Aşadar, Montesquieu defineşte conceptul de libertate ce permite cetăţeanului posibilitatea de a face ceea ce vrea în limitele legii , dar totodată numeşte legile ce statuează libertatea politică în raportul acesteia cu orânduirea.
