- Capitolul I – De la Liga Națiunilor la Organizația Națiunilor Unite (1918-1945)
Istoricul român Gheorghe I. Brătianu considera că după un conflict major, pacea se impune după două formule: prima formulă constă în organizarea păcii prin ierarhie, adică o putere joacă un rol mai important decât celelalte; pe când cea de-a doua formulă prevede organizarea păcii prin federațiune, adică mai multe puteri caută un principiu de paritate care să organizeze viața popoarelor.
Înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial, a impus forțelor Antantei și puterilor asociate, adoptarea unei formule de organizare și menținere a păcii în lume, îndeosebi, în Europa. Președintele SUA, Wodrow Wilson, a propus lumii o formulă de securitate „pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianță să se ridice împotriva alteia”.
În perioada marelui război, președintele SUA, W. Wilson, a desfășurat o amplă și intensă activitate pentru obținerea victoriei. Dar ambiția sa principală a fost organizarea păcii la nivel internațional, cu precădere în acele părți de lume, unde războiul a viciat echilibrul și securitatea.
America disprețuia conceptul de echilibru de forță și, mai ales, considera imorală practica Realpolitik. Astfel, criteriile americane cu privire la menținerea păcii și securității internaționale, implicau prezența tuturor națiunilor, fără discriminare. Principiile fundamentale ale noului concept de securitate erau urmatoarele:
- Recunoașterea și impunerea dreptului internațional, deasupra tuturor intereselor particulare.
- Institutirea unei forțe colective care avea menirea de a conserva „statu quo”-ul.
Prin urmare, în ianuarie 1918, W. Wilson, a lansat propunerile sale de pace, cunoscute ca „cele 14 puncte ale lui Wilson”. Acestea, prevedeau, printre altele: încheierea de acorduri deschise pe baza de discuții publice, libertatea marilor, înlăturarea barierelor economice dintre națiuni, reducerea înarmărilor, dreptul popoarelor la autodeterminare, iar cea mai importantă dintre acestea, fiind, crearea unei „Ligi a Națiunilor”, organizație în cadrul căreia diferendele viitorului aveau să se soluționeze pe cale pașnică .
Demn de subliniat este momentul istoric când Puterile Centrale au adresat aliaților ofertele lor de încetare a războiului, acestea au precizat că au în vedere încheierea păcii pe baza principiilor wilsoniene.
Liga Națiunilor și-a început oficial activitatea pe data de 10 ianuarie 1920, cu 45 de state membre, dintre acestea 26 provenind dinafara Europei. Scopurile principale ale Ligii erau definite de Carta sa, care prevedea urmatoarele: respectarea dreptului internațional; abolirea diplomației secrete și rezolvarea diferendelor prin arbitraj.
Liga își avea sediul la Geneva fiind constituită din patru organisme principale de lucru, respectiv: Adunarea; Consiliul – format din cinci membri permanenți (Franța, Marea Britanie, Italia, China și Japonia – și nouă nepermanenți; Secretariatul; Curtea Internațională de Justiție de la Haga.
Primul președinte în funcție al acestei Organizații, a fost politicianul belgian, Paul Hymans (1865-1941), de orientare liberală. Singura personalitate aleasă de două ori consecutiv ca președinte, a fost românul Nicolae Titulescu, în anii 1930 și 1931.
Într-un context istoric comparativ, dacă secolul de pace generat de Congresul de la Viena (1815) se baza pe trei piloni fundamentali, anume: pace conciliatoare cu țara învinsă (Franța); echilibru de forțe și sentimentul colectiv al legitimității, Tratatul de la Versailles (1919) a fost: prea împovărător pentru conciliere cu Germania; nu îndeajuns de sever pentru subjugarea perdantului. Astfel, vulnerabilitatea Franței și avansului strategic al Germaniei erau amplificate.
Prin urmare, măsurile punitive aplicate Germaniei, cât și apariția noilor state din Estul Europei, au slăbit Germania din punct de vedere fizic, însă au întărit-o geopolitic. Confiscarea flotei, demilitarizarea Rhenaniei, reducerea efectivelor armatei, criza instituțională și economică, au fost obstacole peste care Germania a știut să treacă cu bine.
Spiritul militarist, dorința de revanșă, teama învingătorilor de a nu interveni pentru a nu rupe echilibrul fragil, au făcut ca Germania să renască în scurt timp. Astfel, Franța, puterea continentală a Europei, va simți peste 20 de ani racilele Tratatului de la Versailles cât și a sistemului de alianțe care i-a urmat, aici precizăm, Liga Națiunilor.
- Capitolul II – Constituirea Organizației Națiunilor Unite: principiu, rol și structură
Declanșarea celui de-al doilea război mondial, marchează eșecul de facto al Ligii Națiunilor, iar de jure, activitatea acesteia s-a încheiat la 18 aprilie 1946.
Eșecul Ligii Națiunilor în intervalul dintre cele două războaie mondiale, nu a avut darul de a dezarma statele lumii, dornice să conlucreze într-un sistem planetar în domeniul securității și păcii. Deaceea înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a fost convocată o Conferința Internațională la San Francisco, menită să pună bazele Organizației Națiunilor Unite (ONU).
Rădăcinile preliminare ale creării Organizației se regăsesc în faza semnării Cartei Atlanticului, la data de 14 august 1941, într-un moment de răstriște, când Germania domina continentul, iar coaliția Celor Trei Mari era încă în faza de proiect. Prin urmare, la data de 1 ianuarie 1942, la Washington, era semnată Declarația Națiunilor Unite, elaborată de reprezentanții Statelor Unite, Marii Britanii și URSS, în numele celor 26 de state aflate în război cu Axa.
Acest document oficial îndrepta angajamentului părților semnatare spre doi vectori politici, fundamentali: să utilizeze toate resursele împotriva Pactului Tripartit, respectiv, să coopereze între ele și să nu încheie pace separată cu inamicul.
Cu prilejul conferinței de la Yalta, a fost decisă procedura de vot în cadrul Consiliului de Securitate, precum și data începerii și locul desfășurării primei Conferințe a Organizației Națiunilor Unite. Așadar, conferința s-a desfășurat pe data de 25 aprilie și 26 iunie 1945, în cea din urmă zi, fiind semnată și Carta Națiunilor Unite.
Această Cartă, desăvârșește țelurile și principiile fundamentale ale acestui for mondial, statuând, totodată, și cele șase organisme principale de lucru. Astfel, potrivit articolului 7, acestea sunt: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.
La rigoare, ONU este o organizație inter-guvernamentală cu vocație universală. Principiile fundamentale care animă acțiunile imperative și accesorii ale organizației sunt consfințite în Articolul 1 din Cartă, așa cum a fost ea adoptată la San Francisco în 1945.
Aceste scopuri sunt urmatoarele:
- să mențină pacea și securitatea internațională si, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlaturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
- să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
- să realizeze cooperarea internaționala în revolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.”
În acest context, pacea, securitatea, justiția, cooperarea, dreptul internațional, relațiile pașnice între toate națiunile, egalitatea în drepturi ale popoarelor, dreptul la auto-determinare și suveranitate, respectul demnității individuale a omului, sunt valori comune ale tuturor națiunilor, pe care ONU, din calitatea sa de coordonator suprem, le promovează și conservă.
Astăzi, ONU este cea mai longevivă și importantă organizație internațională. În decursul istoriei și activității sale, astăzi întrunește 192 de state membre. Precum am amintit mai devreme, ONU este compusă din șase organisme principale, vitale acțiunilor demarate la nivel mondial:
- Adunarea Generală: este compusă din reprezentanții fiecărui stat membru. Fiecare aderent, are drept egal în privința votului. Rezoluțiile adoptate în cadrul întrunirilor generale, nu sunt legi, ci doar “recomandări”. Recomandările elaborate de această Adunare sunt menite să extindă/intrețină cooperarea internațională în domeniul politic, economic, social, cultural, educațional, asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, indiferent de rasă, sex, religie.
- Consiliul de Securitate (UNSC): este compus din 15 membrii, din care 5 sunt membrii permanenți (China, Rusia, Marea Britanie, Franța, SUA); restul membrilor nepermanenți sunt aleși pentru mandate de doi ani. În fiecare an sunt aleși noi membrii. Deciziile importante la nivelul acestei structuri, sunt adoptate și votate, iar membrii permanenți beneficiază de dreptul de Veto.
-
Curtea Internațională de Justiție (ICJ): Este principalul organism judiciar al ONU Decide și mediază dispute internaționale (sediul Haga).
-
Secretariatul General al ONU: cea mai înaltă funcție administrativă din cadrul organizatiei este aceea de Secretar General al ONU, actualmente, Ban Ki-Moon.
-
Consiliul Economic și Social (ECOSOC): principalul scop este să demareze proiecte, rapoarte și studii privind problemele internaționale in diverse sectoare, precum: cultură, economie, social, educațional, al sănătății, care mai apoi să fie înaintate Adunării Generale. Organizațiile speciale îi sunt subordonate.
-
Consiliul de Tutelă: acest departament specializat a fost înființat cu scopul declarat de a asigura supravegherea, printr-un corp de specialiști internaționali, unui număr de 11 teritorii aflate sub tutela și administrația a șapte state membre; Rolul acestui Consiliu de Tutelă, era asigurarea unei tranziții politico-statale către auto-guvernare și independență. Momentan și-a suspendat activitatea, atribuțiile speciale fiind preluate de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.
- Capitolul III – Reforma ONU în Politica de Securitate Internațională
În decursul istoriei sale, ONU, și-a continuat dezvoltarea și adaptarea la sfera internațională, cât și intra-organizațională. Această dezvoltare continuă a consemnat importante modificări instituționale și de substanță, însă matricea după care ONU își ghidează politicile, a rămas neschimbată. Funcționalitatea strategică a ONU se fondează pe ideea de coexistență între sisteme și forțe opuse în modelul de distribuire al puterii.
În condițiile date, rolul acestei structuri internaționale, este prevenirea conflictelor globale, atât în sfera politicului cât și la nivelul relațiilor economice. Pe de altă parte „Modelul coexistenței pașnice” a dispărut odată cu prăbușirea lumii bipolare și a marelui vrăjmaș al Vestului, Uniunea Sovietică.
După cum ne precizează și Octavian Dumitru în cartea sa, definirea imperativelor politice, ale reformei sistemului de securitate internațională, cât și a vectorilor de acțiune ale ONU, cuprind: „erodarea suveranității naționale[...] apariția unor amenințări supra-naționale sau sub-naționale” – ceea ce implică, direct, apariția unor noi pericole la adresa păcii și securitătii globale.
Aceste fenomene noi, produc inevitabil reconfigurarea sistematizată atât a ONU cât și a celorlalte organisme internaționale, precum NATO și UE, abilitate cu protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a securității internaționale. Pe lângă aceste fenomene de periclitare a securității, mai identificăm și prevalarea unei noi forțe neconvenționale, formal denumită și recunoscută ca: „non-statul”.
Tipologia „non-statului”, este o emanație a secolului XXI în materie de real agresor al stabilității și securității internaționale. Acest nou tip de amenințare cuprinde: flagelul organizațiilor teroriste; sindicate internaționale ale crimei organizate; traficul internațional de droguri și armament; Acestea toate , unanim, reprezintă pericole care aduc atingere suveranității naționale clasice și ameninta pacea, echilibrul și securitatea internaționala. Din alt punct de vedere, tot ca principiu determinant al reformei ONU în domeniul securității, este vizată și reforma Consiliului de Securitate a ONU.
Reforma acestui organism superior, este acceptată și recunoscută unanim ca o necesitate la adresa reconfigurării hărții geopolitice a secolului XXI. Această reformă intra-organizaționala, ar consemna schimbarea conceptului original care a stat la baza Cartei ONU, cu privire la acordarea unui statut distinct celor 5 mari puteri învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial.
În decursul timpului, au fost avansate numeroase propuneri din rândul statelor membre, cu privire la lărgirea numărului membrilor din cadrul Consiliului de Securitate, până la 24-25. Putem menționa aici faptul că activitatea intensă de lobby, la nivel internațional și în cadrul ONU, aparține unor state membre, precum: Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria, Africa de Sud, țări care aspiră la calitatea de membru permanent.
- Capitolul IV – Rolul ONU în Politica Dezarmării și Controlul armamentelor
În esență, controlul armanentelor este, alături de alianțe și de echilibrul puterii, un real instrument prin care se garantează normalitatea militară și securitatea internațională.
Prin controlul armamentelor înțelegem aplicarea unui plan, aranjament sau tratat internațional, menit să stabilească nivelul acceptabil și inadmisibil al armamentului, limitele proliferării prin restricții cu privire la utilizarea lui. O caracteristică definitorie, a politicilor de control al armamentelor, este reducerea instabilității în mediul militar.
În acest context, revenind la implicațiile ONU în domeniul politico-militar, putem menționa că în urma înfrângerii din Războiul din Golf (1991), Iraqului i s-au impus anumite restricții prin hotărâri (rezoluții) ale Consiliului de Securitate. Aceste sancțiuni cuprindeau monitorizarea intensă a nivelului de înarmare, natura armamentului din dotarea armatei cât și reducerea numărului de sisteme de armament strategic, în ideea diminuării capacității ofensive iraqiene.
De-a lungul istoriei sale, ONU, a organizat o serie de forumuri mondiale pe diverse tematici care au cuprins problema dezarmării, cât și eficientizarea politicilor controlului de armament în regiunile care reprezintă factori periclitanți la adresa securității internaționale. După cum am precizat mai devreme, dealungul timpului, aceste forumuri organizate de ONU au abordat problema securității, pericolele putând fi și de altă natura, precum:
Interzicerea experiențelor nucleare; exercitarea unui control al armamentelor din spațiul cosmic; eforturi în domeniul interzicerii armelor chimice; dezarmarea în domeniul armamentului convențional; înființarea unor zone neutre și libere de arme nucleare; reducerea bugetelor militare etc.
- Capitolul V – Operațiunile ONU de Menținere a păcii și Securității colective (PKO)
Istoria relevă faptul că la momentul San Francisco în 1945, patruzeci și nouă de state s-au întrunit pentru a semna o Cartă ce cuprindea inovații în ansamblul politic, menite să stăvilească/ să se adapteze eficient contextului politicii internaționale. Prin urmare, amenințarea cu folosirea forței (militare) a fost scoasă înafara legii, exceptându-se utilizarea forței doar în regim de auto-apărare ori când este invocată securitatea colectivă.
După cum ne precizează și Joseph S Nye Jr., în cartea sa: „ Spre deosebire de sistemul cu balanța puterii din sec XIX-lea, folosirea forței în scopuri ofensive este acum ilegală pentru orice stat care a semnat Carta ONU”
În acest context, Operațiunile ONU de menținere a păcii, constau în militari aflați sub mandat ONU, fiind detașați în diferite regiuni ale lumii, acolo unde beligeranța de orice natură a luat sfârșit de curând, pentru a facilita punerea în aplicare a prevederilor acordurilor de pace să descurajeze refularea ostilităților, să diminueze capacitatea de conflict a părtilor combatante.
În condițiile în care ONU nu deține efective militare independente, statele membre sunt cele care furnizează toate resursele pentru desfășurarea acestui tip de intervenție. Membrii fondatori ai ONU și-au pus mare încredere în funcționalitatea și permanența activitate a acestor misiuni de menținere a păcii, în ideea în care, acestea, practic, vor preveni conflictele între țări și spre a face imposibile în viitor războaiele, prin întărirea unui ideal comun de securitate colectivă.
În extensie, putem menționa câteva cazuri care necesitau intervenția ONU cu trupe de menținere a păcii, și pentru soluționarea eventualelor diferende politice intra-statale:
- în Timorul de Est – misiune politică mandatată să organizeze consultări publice privind dobândirea sau nedobândirea autonomiei și separării teritoriului de Indonezia; operațiune de menținere a păcii înființată de către Consiliul de Securitate după ce locuitorii Timorului de Est refuzaseră titulatura de “regiune cu statut de autonomie specială”; de menținere a păcii mandatată să furnizeze asistența noii provincii independente până la dezvoltarea capacității de asumare de către autorități a tuturor responsabilităților ce decurg din noul statut; să sprijine nou formatele instituții ale statului, inclusiv al poliției civile, prin programe de pregătire profesională și monitorizarea respectării drepturilor omului.
- în sudul Libanului – misiune pentru monitorizarea încetării ostilităților, însoțirea și sprijinirea forțelor armate libaneze pe drumul de întoarcere în sudul Libanului, extinderea asistenței umanitare și asigurarea accesului populației civile și a voluntarilor, dar și întoarcerea celor strămutați acasă, în condiții de siguranță.
- în Kosovo – misiune care să asigure funcțiile administrative de bază; să promoveze instaurarea unei autonomii și auto-guvernări cât mai largi în Kosovo; să faciliteze procesul politic prin care să se decidă viitorul statut al provinciei; să coordoneze sprijinul umanitar oferit de toate agențiile și programele; să sprijine reconstrucția infrastructurii; să asigure respectarea legii și a ordinii publice; să promoveze drepturile Omului; să asigure întoarcerea în siguranță și fără opreliști a refugiaților și a persoanelor strămutate înapoi în Kosovo. ș.a.m.d.
____________________________________________
Bibliografie:
A. Lucrări de specialitate:
- Kissinger, Henry – ” Diplomatia”, ed. ALL, Bucuresti, 2007
- Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian – Manual de Relatii Internationale, editura Polirom, Bucuresti, 2006.
- Nye, Joseph S. – “Descifrarea Conflictelor Internationale”, editura Antet, 2005.
- Dumitriu, Petru – “Sistemul ONU in Contextul Globalizarii: Reforma ca Vointa si Reprezentare”, ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2008.
- Onisoru, Gheorghe – ”Relatii Internationale”, ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007.
- Maior, George Cristian – “Incertitudine – Gandire strategica si relatii internationale in sec. XXI”, editura RAO, Bucuresti, 2009.
- Dadalan, Eugen; Frunzeti, Teodor – “Actiunile militare altele decat Razboiul”, , editura Militara, Bucuresti 2001.
- Frunzeti, Teodor – “Globalizarea Securitatii”, editura Militara, Bucuresti, 2006
- Cooper, Robert – “Ordine si Haos in Secolul XXI – Destramarea Natiunilor”, ed. Universul Enciclopedic, Bucuresti, 2007.
- Ungureanu, Radu-Sebastian – “Securitate, Suveranitate si Institutiile Internationale”, ed. Polirom, Bucuresti, 2010.
- Sava, Ionel Nicu – “ Studii de Securitate”, ed.Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2005.
- Frunzeti, Teodor – “Solutionarea Crizelor Internationale”, ed. Institutul European, Iasi, 2006.
B. Surse eletronice:
- http://daccessdds.ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/268/39/PDF/N1126839.pdf?OpenElement
- http://globalspin.blogs.time.com/2011/10/20/gaddafis-death-starts-a-perilous-race-for-power-in libya/?iid=tsmodul
- http://www.independent.co.uk/news/world/politics/un-orders-air-strikes-against-gaddafi-2245407.html
- http://topics.nytimes.com/top/reference/timestopics/people/q/muammar_el_qaddafi/index.html
- http://www.unmit.org/
- http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/misiunile_onu/#unifil
- http://www.unmikonline.org/pages/default.aspx
- http://www.un.org/en/mainbodies/trusteeship/
- http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
- http://www.avoconsult.ro/carta-de-la-paris-pentru-o-noua-europa-conferinta-pentru-securitate-si-cooperare-in-europa.html
